“Vrei să ieșim azi la o plimbare pân’ la parc?” îl întreb eu în timp ce luăm prânzul. “Da, se poate”, îmi răspunde, “eu demult îți propun asta”. “Credeam că nu vorbești serios”, îi zic. “Hm, tu nu iei în serios vorbele mele, da?” mă dojenește cu un zâmbet schițat.
De fapt, noi chiar respectăm măsurile privind carantina și de aproape două luni nu am mai ieșit nicăieri, nu am primit și nu am fost la nimeni absolut. Am ajuns să ne bucurăm de momentul când ne vine rândul să aruncăm deșeurile la tomberon.
Primele 2-3 săptămâni ieșeam la supermarketul de lângă casă ca să ne aprovizionăm cu produse, acum facem comandă și primim livrare, de care suntem până când satisfăcuți (produsele ne ajung pentru 1-2 săptămâni – când și cum).
Iată că am simțit într-o zi că a sosit și vremea noastră să avem un pic de respiro, meritat din plin pentru bună purtare. Totodată, informați că amenzi nu vor mai fi pentru cei care ies la o gura de aer, respectând distanța socială, zic hai, să ne mai bată și pe noi oleacă soarele, oleacă vântul, să ne bucurăm de foșnetul copacilor, să simțim mirosul de după ploaie și să observăm dacă s-au mai făcut ceva schimbări între timp în aria noastră.
Ieșim noi din teritoriul adiacent drumului și primele mele cuvinte au fost “omg, ce mulți oameni”. Și mă întrebam în sinea mea: “oare doar eu așa gândesc, oare doar eu sunt așa de speriată în această perioadă”. Mă corectez… nu speriată, ci responsabilă. Și mulți nici nu țin cont de distanța socială. Cât de mult n-am fi încercat să evit unii pietoni mergând pe stradă, erau din cei care treceau pe lânga noi fără a avea vreun stres. Acest lucru începea să mă irite. Dar surpriza cea mai mare avea să vină când ajungeam la parc. Cu sinceritate pot să spun că mulțimea de acolo nu era mai mică decât într-o zi obișnuită dinaintea carantinei. Oameni de toate vârstele – de la copii până la bătrâni – mulți în grupuri mai mari de trei persoane; intervalul admisibil dintre străini era încălcat; respect zero (noi încercăm să mai oferim prioritate de trecere altora, pentru a nu ne intersecta prea îndeaproape, să sporim sau să încetinim pasul atunci cand vedeam că în spatele nostru sau, respectiv, înaintea noastră era cineva).
Parcul Termoelectrica de la Râșcani e prea mic pentru atâția oameni într-o perioadă cu risc sporit de infectare. Și din câte eu sunt informată încă nu este permis accesul în parcuri, păduri etc. Se permite doar pe trotuarele de lângă acestea.
Dacă, inițial, de acasă, ne-a împins și pe noi păcatul să gândim că poate vom face un cerc în jurul lacului, am greșit amarnic. L-am admirat cred că în jur de 1 minut și ne-am întors într-un călcâi acasă printre ambuteiajele de oameni. “Unde ne-am băgat”, mă întrebam.
Ce vreau să spun cu asta…
Noi toți ne considerăm sănătoși, toți mergem înainte cu siguranța că nouă nu ni se poate întâmpla, DAR… dacă nu ne gândim la noi, hai sa ne gândim la cei care activează acum în instituțiile medicale, care fac ture zi și noapte pentru a trata pacienți bolnavi de acest virus. În momentele când ei continuă să își riște propria sănătate, nu-i deloc îmbucurător când apar noi victime ale coronavirusului de care trebuie să aibă grijă. Cred că acum să le promiteți toți banii din lume, oricum nu ar fi echitabil pentru ei. Cea mai bună răsplata pe care le-o putem oferi e să continuăm să respectăm carantina. Cifrele arată că infectați încă avem, infectați care la sigur au reușit să infecteze pe alții la randul lor, iar cei din urmă s-ar putea încă să nu știe că organismul lor poarta un virus.
Nu o să vin eu cu recomandări, sunt specialiști din domeniu care fac asta. Faceți ce vreți, păcat doar că, din cauza unora, consecințele le suportăm toți!