Duminica din data de 21 octombrie a fost specială din motiv că am încercat lucruri și am trăit sentimente pe care nu le-am cunoscut până în acea zi. Ziua în care nu știam la sigur ce simțeam: bucurie? tristețe? Chiar nu știu. Era ceva amestecat. Eram nerăbdătoare să plec din țara din care atât de mult îmi doream să evadez, dar și mai mare îmi era dorința de a nu lăsa în ea ceea ce iubesc… de fapt, pe cine iubesc. Pentru că puține lucruri îmi sunt dragi inimii în Moldova, le-aș putea număra pe degetele de la o mână.
***
Deja de câțiva ani în Moldova eram singură. Întreaga mea familie lucrează peste hotare și doar odată pe an ei revin în țară. Și iată așa mai mult de trei ani ne-am dus dorul de la distanță. La început mi-a fost greu. Am scris într-un articol precedent cât e de greu să locuiești la sat de una singură – o tânără fată studentă. Dar m-am descurcat. Mi-a fost mai ușor în ultimul an, când în viața mea a apărut Mihai, băiatul alături de care trăiesc o frumoasă poveste de dragoste. De ce scriu aceste detalii? Pentru că de aici apare marea mea dilemă în privința a ceea ce am simțit atunci când a trebuit să plec, în ziua când am ajuns la aeroport.
Toamna aceasta părinții au revenit pe puțin timp acasă pentru a mă lua cu ei înapoi în Irlanda, țara unde este stabilit și fratele meu. Zborul era programat duminica dimineața, așa că în acea noapte mai că nici nu am putut dormi. Ne-am trezit înainte de ora 6:00. Ba eu chiar „am făcut ochișori” înainte de a suna alarma, cu toate că m-am culcat târziu. Știți acele sentimente de retrăire, de emoții când trebuie să faci ceva nou pentru prima dată și te gândești cât de puțin timp a rămas până la acel moment. Am pregătit tot ce mai era necesar, am chemat taxiul și am plecat.
Pe la ora 8 și ceva dimineața eram la Aeroportul Internațional Chișinău. Ne-am uitat la tabelul de plecări, am trecut check-in-ul și a început nostalgia, pentru că nici nu plecasem, dar deja mă cuprindea dorul. A fost prima dată când nu mi-am putut stăpâni lacrimile la o despărțire. Poate că e din motiv că nu alții pleacă de la mine, ci eu plec de la alții, de la cei pe care îi iubesc. De fapt, nu vorbesc la plural, e vorba de EL. Da, cred că e mai greu sentimentul când tu părăsești pe cineva pe care iubești foarte mult, decât când cineva pleacă și te lasă. Însă, în fine, oricum sentimentele din ambele cazuri nu pot fi puse pe cântar, deoarece cum nu ai da, e greu, și pentru cel care pleacă, și pentru cel care rămâne.
Aș fi rămas o veșnicie să beau cafeaua aia la aeroport înainte să ne îmbarcăm. Mă rugam să treacă timpul mai greu, să nu ajung la momentul să nu-mi mai pot atinge dragostea și să mă uit în urmă cu lacrimi în ochi.
Acel moment, într-un final, a venit. Din clipa ce mă îndepărtam și mă uitam în urmă, tot mai tare plângeam. Nodurile din gât începeau să-mi treacă abia după ce am ieșit din duty-free și am urcat în autobuzul care duce pasagerii la avion.
***
Într-un avion eram prima dată, după cum am menționat. Aici o să descriu scurt. Ne-am nimerit toți trei, eu, mama și tata, într-un rând, pe aceleași scaune, ceea ce m-a bucurat mult. Ai mei m-au așezat la geam 😀 ca să pot admira priveliștea. Și dacă decolarea a decurs tot bine, atunci la aterizare, din cauza presiunii, m-au durut foarte tare urechile, în special cea dreaptă, nuștiu de ce, că pentru câteva momente îmi părea că nu aud nimic. (Acum îl înțeleg pe tata 😀 când după ce cobora din avion spunea că simte încă disconfort în urechi).
Și iată. Ușile avionului s-au închis în Moldova și s-au deschis în Irlanda. O țară frumoasă, verde. Mi-a plăcut. Și încă îmi place.
***
Moldovă, o să-ți iau toți oamenii pe care îi iubesc (cei mai buni pe care-i ai), pentru că în altă parte chiar e mai bine de trăit. Eu nu vreau să revin în țara în care m-am născut. Și dacă o fac, e numai de dragul oamenilor pe care îi iubesc, cărora (încă) nu le permiți să plece!
